Motiunea de cenzura a PNL „Educaţia – de la supravieţuire la colaps ”

Motiunea simpla introdusa de catre PNL, intitulata "Educatia - de la supravietuire la colaps" a fost depusa miercuri 31 martie 2010 la Senat.Aceasta motiune cuprinde 4 capitole si a fost semnata de un numar de 41 de senatori.Senatorii semnatari ai acestei motiuni atrag atenţia asupra a patru probleme importante cu care se confruntă învăţământul românesc: disponibilizările, Legea salarizării unitare, bugetul şi Legea Educaţiei. Moţiunea urmează să fie dezbătută miercurea viitoare, în plenul Senatului.
Publicam textul integral al acestei motiuni.


"
MOŢIUNE simplă

„Educaţia – de la supravieţuire la colaps „

Doamnelor şi domnilor senatori
Domnule ministru al Educaţiei,

Subsemnaţii, membri ai Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Senat, vă înaintăm prezenta moţiune simplă cu privire la agravarea crizei din învăţământul românesc, ca urmare a lipsei de viziune strategică, a lipsei de transparenţă şi de capacitate managerială ale Guvernului Boc.
Sistemul educaţional şi de învăţământ a reprezentat dintotdeauna un element determinant în evoluţia naţiunilor, constituind, în egală măsură, un factor de progres şi o investiţie în viitor. Este bine cunoscut faptul că, în orice democraţie, într-un guvern care vrea să-şi respecte promisiunile asumate, prestaţia ministrului Educaţiei este la fel de importantă ca şi cea a primului ministru. Pentru că este vorba de persoana care propune, gestionează şi implementează politici publice în domeniul Educaţiei – un domeniu care înseamnă grijă şi responsabilitate pentru generaţia de mâine a României europene.
Din păcate, astăzi în România prestaţiile primului ministru şi ale ministrului Educaţiei faţă de tot ceea ce înseamnă sui-generis EDUCAŢIE sunt identice din punctul de vedere al competenţei şi performanţei manageriale: adică aproape de zero, dacă ne raportăm la orice grilă sau sistem de evaluare folosit de dascăli la notarea elevilor. Tocmai de aceea, nu credem că există dascăl, în România anului 2010, care să dea notă de trecere actualului Guvern şi ministrului Educaţiei!
Domnilor guvernanţi,
Nu s-a schimbat şi nu aţi schimbat nimic în învǎţǎmânt: promovaţi aceeaşi atitudine de dispreţ şi aroganţă faţă de corpul didactic, faţă de elevi şi studenţi, faţă de părinţi!
Nu vă pasă de problemele din educaţie, nu doriţi reformarea acestui domeniu, ci aveţi un singur obiectiv: politizarea sistemului, în dorinţa de a vă fi docil, de a-l subordona, aşa cum încercaţi cu toate categoriile sociale şi în toate segmentele vieţii publice din România!
După pensionari şi salariaţi, după IMM-uri şi şomeri, a venit rândul cadrelor didactice să constate cât de incompetenţi sunteţi!
Mai grav este faptul că, în viziunea Guvernului Boc, situaţia din educaţie se traduce astăzi cu întrebarea: „Cunoaşteţi vreun profesor care moare de foame în România?” Se pare însă că numai domnul ministru Funeriu nu cunoaşte! Altfel cum am putea explica faptul că, în viziunea ministrului Educaţiei statutul cadrelor didactice trebuie să fie cel de… „supravieţuitor”?!
Termenul în care Guvernul Boc defineşte activitatea şi statutul corpului profesoral, aşa cum recunoaşte ministrul Educaţiei, este cel de supravieţuire. „Stimaţi dascăli, mai supravieţuiţi şi până când?”

Doamnelor şi domnilor senatori,

Noi, semnatarii prezentei moţiuni considerăm că drumul pe care a pornit actualul Guvern în domeniul educaţiei s-a încheiat. Domnule ministru Funeriu, direcţia în care doriţi să duceţi EDUCAŢIA este greşită. Reforma pe care o duceţi dumneavoastră şi Guvernul din care faceţi parte este greşită. Acţiunile şi politicile din domeniul educaţiei se rezumă la:
• disponibilizările în primă fază a 15.000 de cadre didactice, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/23 decembrie 2009, pe criterii arbitrare, cunoscute doar de directorii de şcoli promovaţi în aceste funcţii pentru „meritul” de a fi membri PDL;
• salarii mai mici, în baza Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege care dispreţuieşte statutul cadrelor didactice;
• diminuarea resurselor şi a investiţiilor din educaţie, tăiate prin Legea Bugetului de stat de la şcoli şi dirijate către ministerele bănoase ale PDL;
• lansarea unui proiect de lege a educaţiei care rămâne sub nivelul nevoilor României şi în discordanţă cu practica europeană şi care va aduce daune elevilor, studenţilor, dascălilor şi familiilor de cetăţeni români.

Îngăduiţi-ne să ne referim în detaliu, în cele ce urmează, la aceste măsuri ale Guvernului, ale Ministerului Educaţiei şi, mai ales, la efectele lor dezastruoase.
1. O acţiune aberantă: disponibilizările de cadre didactice
Nu se poate face educaţie fǎrǎ profesor şi fǎrǎ a avea o stabilitate a sistemului. Din păcate, guvernele Boc II, III, IV au dus şi continuă să promoveze în mod constant o politicǎ de destabilizare şi nesiguranţǎ în sistem, care va avea consecinţe incalculabile asupra elevilor şi, implicit, asupra societǎţii.
Eficientizarea cheltuirii banilor publici nu înseamnă reducerea aleatorie a personalului din sistem. Dar, se pare că guvernul tocmai acest lucru l-a avut în vedere prin OG 114-2009, care a fost concepută la Ministerul Finanţelor şi transmisǎ Ministerlui Educaţiei şi Cercetǎrii, fǎrǎ ca specialiştii din acest minister sǎ facǎ un studiu de impact, care sǎ evalueze situaţia actualǎ din invǎţǎmânt şi sǎ ofere baza ştiinţificǎ pentru luarea unei decizii. Cu atât mai grav cu cât personalul din sistem este insuficient.
Ministerul Finanţelor a cerut MEC sǎ reducǎ 15.000 de posturi. Ministerul Educaţiei a transmis ordinul inspectoratelor şcolare, pe baza unor calcule contabiliceşti şi împǎrţind cele 15.000 de posturi tuturor inspectoratelor şcolare. Mai mult decât atât, a cerut acestora sǎ-şi stabileascǎ singure criteriile dupǎ care urmau sǎ facǎ reducerile respective. Din acest motiv criteriile sunt neunitare, diferite de la judeţ la judeţ. Rezultatul dureros pentru şcoalǎ este acela cǎ profesori marcanţi au intrat pe lista restructurǎrilor.
Reducerea personalului didactic auxiliar şi nedidactic implicǎ elaborarea unei noi metodologii de normare, lucru care nu s-a întâmplat, ministerul lǎsând la cheremul directorilor de şcoli metodele „portocalii” de reducere a posturilor.
Haosul de la minister a fost aruncat în curtea inspectoratelor şcolare. Astfel, unele dintre inspectorate s-au gândit sǎ elimine predarea limbilor strǎine pe grupe de elevi şi desfǎşurarea instruirii practice. Ele au trecut la desfiinţarea de şcoli şi clase sau la comasarea altora. Nu a contat dacǎ şcolile erau dotate cu microbuze sau nu. Nu a contat valoarea investiţiilor fǎcute în reabilitarea şi echiparea acestor scoli. Tot ce a contat a fost numǎrul de posturi care trebuiau sǎ dispară. În acest malaxor au intrat şi normele consilierilor şcolari – care, oricum, erau deficitare în sistem, ale profesorilor documentarişti – (pentru a cǎror pregǎtire a contribuit guvernul liberal, prin protocolul încheiat cu Ambasada Franţei), ale informaticienilor, care oricum sunt prea puţini.
OG loveşte din plin şi comunităţile locale, desfiinţându-le reperul social, adică ŞCOALA!
Se închide în felul acesta poarta spre viaţa culturalǎ în lumea satelor, creşte abandonul şcolar, în timp ce statutul cadrului didactic este subminat şi, în mod inevitabil, calitatea învăţământului scade. Aceasta este prezentarea succintă a efectelor aplicării unei Ordonanţe emise pe furiş de Guvernul Boc.
Domnule ministru Funeriu, poate că profesorii nu vor muri de foame, dar, în mod sigur, sub „conducerea dumneavoastră înţeleaptă”, Educaţia va fi împinsă la moarte sigură!

2. O inacceptabilă diminuare a veniturilor salariaţilor din Educaţie

În dorinţa de a realiza economii cu orice preţ şi de a aşeza sistemul bugetar pe o grilǎ unicǎ, cu dispariţia “salariilor nesimţite “, guvernul Boc a reuşit performanţa de a nemulţumi toate categoriile de bugetari şi, îndeosebi, pe salariaţii din sistemul educaţional. Şi toate acestea au loc în condiţiile în care guvernanţii au susţinut – sus şi tare – cǎ educaţia este prioritate naţională! Culmea ipocriziei!
Deşi premierul Boc a garantat, în mod repetat, în declaraţiile sale publice, că nici un salariat din sistemul de învǎţǎmânt nu va avea veniturile diminuate, aplicarea legii 330/2009 îl contrazice în mod evident, pentru că, în realitate, întreg personalul angajat al sistemului educaţional este afectat în sensul diminuǎrii veniturilor salariale.
Pe de altă parte, anularea unor drepturi statuate prin legea organica 128/1997 (Statutul Personalului Didactic), care asigurau calitatea activitǎţii în domeniul educatiei, îi afecteazǎ atât pe beneficiarii sistemului de învǎţǎmânt (copii şi pǎrinţi), precum şi pe toţi salariaţii sistemului.
Şi atunci ne întrebăm: cum mai poate fi asiguratǎ starea optimǎ de igienǎ a unitǎţilor şcolare şi, implicit, starea de sǎnǎtate a copiilor, când o îngrijitoare primeşte un salariu net de doar 551 lei ? Cum se mai poate desfǎşura în bune condiţii activitatea în laboratoarele şi bibliotecile şcolare, în situaţia în care, prin aplicarea legii 330/2009, din puţinul pe care îl deţineau, cadrele didactice auxiliare au mai pierdut 10-15 %?
Cum mai poate fi atractiv acest domeniu de activitate pentru tinerii absolvenţi de studii superioare, atâta vreme cât, prin aplicarea legii 330/2009 venitul lunar net de 781 lei este total insuficient “ supravieţuirii “ ?
Consecinţa acestei situaţii alarmante este faptul că tot mai mulţi salariaţi pǎrǎsesc sistemul, în timp ce posturile ramase vacante nu mai pot fi ocupate, din cauza OUG 114/2009, emisǎ tot de guvernul Boc.
Drept urmare, prin toate actele normative emise şi asumate de guvernele Boc, s-a ajuns la “performanţa “ unei debandade financiare cvasitotale în sistemul de învǎţǎmânt .
Finanţarea per elev în varianta Boc – Funeriu conduce la incapacitatea sistemului de a acoperi la nivel minimal costurile educaţiei.

3. Un buget falsificat al Educaţiei

Finanţarea Educaţiei, conform Legii Bugetului pe 2010, dezvǎluie adevarata faţǎ a guvernului Boc şi demonstreazǎ minciuna servitǎ românilor în campania electoralǎ. Pentru că, în realitate, bugetul real alocat Educaţiei este unul insuficient pentru salariile profesorilor, şi aşa diminuate! Astfel, bugetul total în 2008 a fost de 11.285.338.000 RON, iar bugetul total în 2010 este de 14.590.490.000 RON.
S-ar putea spune cǎ e o creştere de 29%. Dar: veniturile proprii realizate de MECT în 2008, an în care nu era încă declarată, au fost de 2.412.131.000 RON. Veniturile proprii previzionate de MECT pentru 2010 erau: 8.558.305.000 – TOTAL NEREALIST, de patru ori mai mult decât într-un an când nu era crizǎ !
Astfel, din bugetul de stat, în 2008, s-au alocat: 11.285.338.000 – 2.412.131.000 = 8.873.207.000 RON ! Pentru 2010 rezultǎ : 14.590.490.000 – 8.558.305.000 = 6.032.185.000 RON !
Aşadar, în 2010 guvernul va finanţa educaţia cu 32% mai puţin în comparaţie cu 2008!
Tot primul ministru Boc afirmǎ cǎ bugetul României pe 2010 este unul cu investiţii care sǎ relanseze economia. În bugetul MECTS, Programul de investiţii publice, totalul general pentru 2008 a fost de 8.627.641.000 RON! Pentru 2010 se previzioneazǎ 1.136.709.000 RON, de 8 ori mai puţin sau doar 13% din 2008! Nu existǎ alocǎri în 2010 pentru reparaţii, construcţii şi nici mǎcar pentru încheierea lucrǎrilor începute deja. De asemenea, pentru 2010 nu este prevazutǎ achiziţionarea nici unui microbuz scolar, deşi în incompetenţa sa, conducerea ministerului a trecut deja în acest an la desfiinţarea de şcoli, fǎrǎ însǎ a asigura resursele mutǎrii elevilor. Mai mult decât atât, în 2011 s-au prevǎzut 1.521.086.000 RON şi în 2012 1.573.590.000 RON.
Asadar, pentru perioada 2010 – 2012, cât va mai exista, probabil, vreun guvern al preşedintelui Bǎsescu, bugetul total de investiţii este de 1.136.709.000 + 1.521.086.000 + 1.573.590.000 = 4.231.385.000 RON, adicǎ mai puţin de jumǎtate decât în 2008!
În ceea ce priveşte cheltuielile de capital pentru învǎţǎmântul preuniversitar:
- în 2008: 627.748.000 ron;
- în 2009: 191.600.000 ron;
- în 2010: ZERO Ron!
Cu alte cuvinte, pentru învǎţǎmântul preuniversitar, nu se vor mai da bani prin Hotǎrâri de Guvern cǎtre primǎrii!
Pentru învǎţǎmântul universitar:
- în 2008: 163.642.000 ron ;
- în 2010: 15.000.000 ron sau 150 miliarde lei vechi, pentru tot învǎţǎmântul universitar!
Acest lucru înseamnǎ cǎ, în medie, pentru fiecare din cele 49 de universitǎţi civile de stat, revin aproape 300.000 lei vechi pentru reparaţiile clǎdirilor din proprietate. Aceste cifre exacte ale educaţiei, domnule Funeriu, ilustreazǎ în modul cel mai evident urmǎtoarele adevǎruri:

1). Tabloul exact al incapacitǎţii dumneavoastrǎ de a susţine domeniul pe care temporar şi în mod dezastruos îl gestionaţi;
2). Incapacitatea domnului Emil Boc de a conduce corect acest guvern. Şcoala este sacrificatǎ în favoarea turismului, a Servicii Speciale şi a baronilor asfaltului;
3). Dupǎ ignorarea cu bunǎ ştiinţǎ a Pactului pentru Educaţie, autorii noii Legi a Educaţiei Naţionale şi, nu in ultimul rând, preşedintele Traian Bǎsescu (al cǎrui interes pentru Educaţie este doar mimat), continuǎ sǎ susţinǎ cu ipocrizie cǎ doresc restructurarea din temelii a acestui domeniu şi cǎ reforma învǎţǎmântului, în viziunea domniilor lor, va scoate România din crizǎ. Nimic mai fals!

Fondurile Structurale – resursa care poate să susţină dezvoltarea sistemului – sunt neglijate total de către ministerul condus de domnul Funeriu. Guvernarea liberală a lăsat nouă proiecte strategice derulate prin Programul Operaţional Sectorial de Dezvoltare a Resurselor Umane, proiecte care aveau prefinanţarea în cont. Ce s-a întâmplat cu aceste proiecte? Au fost blocate! Din suma aprobată de aproximativ 300.000.000 RON au fost cheltuiţi aproximativ 5.000.000 RON. În aceste condiţii, se mai poate vorbi, oare, de corelarea utilizării fondurilor structurale cu priorităţile sistemului educaţional prin proiecte care să asigure punerea în practică a strategiilor de reformă?
Blocarea vine din lipsa asumării responsabilităţii la nivel instituţional si din ineficienţa factorilor de decizie.
Câte proiecte are MECTS depuse prin Programul Operaţional Regional, care permite construirea de campusuri şcolare şi centre de formare?

4. Un proiect de lege a educaţiei care politizează, birocratizează şi subminează Educaţia

PNL a recurs în numeroase ocazii la gesturi publice pentru a-i reaminti premierului Boc că domnia sa ar trebui să se numere printre cei care veghează la respectarea legii şi a statului de drept în România.
Cu surprindere însă, constat că aţi „discutat şi avizat” deja, într-o primă lectură, noul proiect de lege privind educaţia naţională, deşi Legea privind transparenţa decizională (Legea nr. 52/2003) prevede în mod clar că « anunţul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoştinţa publicului, în condiţiile alin. (1), cu cel puţin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză, avizare şi adoptare de către autorităţile publice ».
Mai mult decât atât, aţi decis, împreunǎ cu ministrul Funeriu, într-un gest de mare largheţe constituţională, să supuneţi totuşi noua lege dezbaterii publice, dar pentru o perioadă de doar două săptămâni. Domnule ministru, vǎ reamintim informez că legea nu constituie obiect de negociere, mai ales când este vorba despre termene atât de clar stipulate.
În plus, cele două săptămâni sunt total insuficiente pentru o dezbatere serioasă şi aplicată pe marginea unui proiect atât de important precum cel al educaţiei naţionale, cu toţi factorii implicaţi:
sindicate, societate civilă, comisii parlamentare de resort, directori de
şcoli, reprezentanţi ai părinţilor şi, nu în ultimul rând, cu Opoziţia.
Cu totul altul era spiritul Pactului Naţional pentru
Educaţie, semnat în 2008 de toate partidele parlamentare - stabilirea unei
strategii comune pe termen lung (2009 - 2015) şi asumarea unor obiective cel puţin ambiţioase, precum:
• situarea performanţelor elevilor români la testele internaţionale în topul primelor 10 ţări ale lumii;
• plasarea a cel puţin trei universităţi româneşti în topul primelor 500 de universităţi din lume;
• creşterea de cinci ori a producţiei ştiinţifice şi triplarea indicelui global de inovare;
• reducerea ratei de părăsire prematură a sistemului de educaţie sub 5%;
• eliminarea diferenţelor esenţiale dintre învăţământul rural şi cel urban, dintre oportunităţile de învăţare oferite grupurilor dezavantajate (grupuri minoritare, copii cu nevoi speciale etc.) şi cele oferite majorităţii;
• transformarea educaţiei permanente într-o practică socială curentă la nivelul fiecărei instituţii, publice sau private;
• creşterea până la 20% a ratei de participare a adulţilor la educaţia permanentă;
• transformarea corpului didactic într-o elită profesională a naţiunii;
• centrarea şcolii pe nevoile beneficiarului (elevi/studenţi, angajatori, comunitate);
• alocarea a cel puţin 7% din PIB pentru educaţie şi cercetare.

Câte dintre aceste principii se regăsesc, domnule prim-ministru, în acest nou proiect de lege a educaţiei, elaborat într-o manieră total netransparentă şi pentru care acordaţi un timp de dezbatere atât de scurt?
Consideram că aţi invocat Pactul pentru Educaţie pentru a vă legitima demersul într-o manieră politicianistă şi că aţi recurs la aceste două săptămâni pentru că, în realitate, nu doriţi un dialog serios, nici cu sindicatele din învăţământ, nici cu partidele parlamentare şi nici cu reprezentanţii societăţii civile.
Noi, semnatarii moţiunii dorim sǎ credem că un ministru de talia dumneavoastră este conştient de faptul că şi-a asumat un mare risc în privinţa acestui proiect, neacceptat tocmai de cǎtre acei factori asupra cǎrora efectele legii se repercuteazǎ în mod direct – sindicate, rectori, pǎrinţi, studenţi, elevi.

Proiectul legii educaţiei în concepţia guvernului Boc este o probǎ de diletantism, lipsit de viziune şi perspectivă, este un colaj peticit, care amestecă termeni juridici cu improvizaţii de psihologie, pedagogie şi management, fără a ţine seama de tradiţia şcolii româneşti şi în total dezacord cu realitatea sistemului, cu specificul naţional, cu nevoile societăţii româneşti şi, nu în ultimul rând, cu recomandările UE în domeniu.

Cu toate că orice sistem de educaţie este construit doi piloni – elevul şi profesorul – aceştia sunt complet ignoraţi în noul proiect de lege. Astfel, nu este încurajată nici competenţa, nici valoarea, ci dimpotrivă, profesorului i se conferă doar un rol funcţionăresc. Pe de o parte, dispare noţiunea de titular în sistem, pe de altă parte accesul tinerilor în sistem este mult îngreunat, restrictiv şi descurajat. Astfel, pentru a pătrunde în sistem, într-un an, un tânăr absolvent are de susţinut masteratul, concursul pentru ocuparea postului în vederea efectuării stagiului, douǎ inspecţii la clasă, evaluarea anului de stagiu şi a portofoliului, examenul de definitivat şi concursul de titularizare.
Din cauza incoerenţei şi a desprinderii de realitate, legea propusă nu promovează un sistem de educaţie atractiv, nici pentru elevi, nici pentru profesori. Părinţii, numiţi cu emfază beneficiari, alături de comunitate, sunt doar invocaţi, fără a li se oferi nimic din ceea ce ar trebui să ofere un sistem naţional de învăţământ.
Proiectul propus utilizează concepte, termeni şi noţiuni pe care nu le defineşte, inducând interpretări şi confuzii sau suprapuneri cu prevederi legale existente, cu valori şi concepte recunoscute. Apar multe inconsecvenţe, confuzii conceptuale, contradicţii, care creeazǎ ambiguitǎţi nedorite. Este evidentă disproporţia dintre subiectele abordate, în sensul că unele sunt detaliate excesiv, în vreme ce altele, de aceeaşi importanţă, fac trimitere la metodologii ulterioare.
Aplicarea legii necesitǎ 136 de hotǎrâri de guvern!
Un astfel de exemplu este cel al învăţământului confesional, care apare meteoric, nefiind inclus nici în învǎţǎmântul public, nici în cel privat.
Capitolul ,,curriculum,, este abordat în mod diletant, creându-se imaginea periculoasă a competenţelor ca organizator de curriculum. Reducerea finalităţilor sistemului la cele şapte competenţe mereu repetate restrâng şi minimalizează rolul şi instrumentele unui sistem coerent şi eficient de educaţie. Găselniţa, numită foarte pretenţios, dar nefundamentat, ,,consorţiu şcolar,, , nu rezolvă problema resursei umane din sistem şi nici cea a finanţării educaţiei.

În proiect apar lacune sau aspecte foarte importante ale educaţiei, care sunt tratate superficial:
• Problema manualelor alternative, asigurarea calităţii în învăţământul preuniversitar care se reduce la birocraţie şi la multiplicarea inutilă a responsabilităţilor în sistem, modul în care MECTS îşi defineşte funcţiile (unele dintre acestea pot fi realizate numai prin externalizare, dar nu sunt specificate instituţiile şi mecanismele respective externe);
• Prea multe soluţii la tezele propuse sunt lăsate în seama hotărârilor de guvern şi a ordinelor de ministru, ceea ce duce la incoerenţă, subiectivism, destabilizare şi fluctuaţie în funcţie de minister şi evoluţiile politice: formele de învăţământ obligatoriu, admiterea în liceu, examenul de certificare a competenţelor profesionale;
• Structura propusă pentru admiterea în liceu se abate de la principiul descentralizării, este confuză şi incompletă, la fel ca prevederile privind mobilitatea personalului didactic;
• Formarea personalului didactic, care este o componentă de bază a reformei, este tratată superficial.

Lipsa unor studii de impact si a studiilor specifice fac ca schimbările preconizate să poată produce efecte imprevizibile şi păguboase.
Se invocă principiile descentralizării şi subsidiarităţii, dar, în fapt, se deschide calea centralizării excesive a sistemului de educaţie, prin impunerea tuturor deciziilor, metodologiilor şi ordinelor de sus în jos. Sub acoperirea unor enunţuri formale, politizarea sistemului devine tot mai acută!
Directorul unităţii de învăţământ are un statut neclar. Acesta încheie diferite contracte de management şi de performanţă, fiind subordonat atât Consiliului local/judeţean, cât şi inspectoratului şcolar, respectiv ministrului educaţiei. Eliberarea din funcţie a unui director se va face prin liberul arbitraj al politicului, reprezentat de consiliul local/judeţean sau al inspectoratului şcolar. Structura propusă pentru consiliul de administraţie face ca reprezentanţii şcolii să aibă doar un rol decorativ, atâta timp cât au doar 1/3 din membri, fără reprezentanţi ai elevilor şi fără dreptul vreunui cadru didactic de a fi preşedinte.
În ceea ce priveşte finanţarea învăţământului preuniversitar sunt invocate fel de fel de tipuri de finanţare, cu traseul irealizabil de la finanţele publice direct la unitatea de învăţământ, dar cu aprobările tuturor forurilor cu componentă politică.
De altfel, bacalaureatul propus este mult „simplificat”, formal, nerelevant, discriminatoriu şi încalcă principiul şanselor egale.
Legea propusă nu lasă timp pentru crearea condiţiilor de implementare a schimbărilor, adică dotare şi formare. Fără resurse umane şi instituiţionale reale necesare unei adevărate reforme, proiectul rămâne o însăilare din diverse surse, în spatele căreia o mână de specialişti aparenţi şi veleitari, necunoscători ai realităţii educaţiei româneşti, caută să exploateze o oportunitate politică.

În ceea ce priveşte învăţământul universitar, proiectul Legii educaţiei 2010 reflectă o redactare grăbită, de circumstanţă, în care abundă neconcordanţele între propunerile referitoare la aceleaşi probleme care apar în titluri sau articole diferite, formulările neglijente care încalcă nu numai o minimă coerenţă din punct de vedere juridic, dar chiar şi acurateţea gramaticală indispensabilă unei Legi a învăţământului.
Dincolo de carenţele evidente, de viziune, de concepţie, de redactare, de limbaj, se impune luarea în considerare, de către autorităţi, a câtorva obiecţii de fond, profund întemeiate, la adresa acestui proiect:
a) Autonomia universitară, proclamată în mod verbal, formal, este încălcată flagrant, golită practic de conţinut prin majoritatea reglementărilor care rezervă rolul decisiv metodologiei de aplicare, ce provine de la decizia centrală. În locul unui sistem bazat pe autonomie universitară, proiectul aduce un sistem centralist şi puternic birocratizat.
b) Rolul şi locul, cu totul marginal, rezervat în proiect reglementărilor concrete privitoare la cercetarea ştiinţifică contravine flagrant ideii unor universităţi consacrate prin misiunea educativă şi ştiinţifică deopotrivă. Ar trebui luat în seamă faptul că orice societate din era postbelică s-a modernizat folosindu-se de universităţi, sprijinindu-le şi dezvoltându-le pe acestea, înainte de toate sub aspectul capacităţii de dezvoltare ştiinţifică. Cine minimalizează importanţa cercetării ştiinţifice se condamnă la înapoiere.
c) Mecanismele preconizate în vederea selectării Rectoratelor deschid în România calea imixtiunii factorului politic, neacademic, încălcând în mod flagrant principiul esenţial al depolitizării, ca o componentă indispensabilă a autonomiei universitare. Proiectul de Lege 2010 trădează voinţa unor grupuri de a acapara în mod fraudulos conducerea universităţilor, în dauna intereselor dezvoltării universitare. Politizarea conducerilor universităţilor, promovată tacit de proiectul de lege 2010, este unul dintre cele mai grave atentate la dezvoltarea universitară în România de după 1989!
d) Stabilirea mecanică a unui criteriu de pensionare pentru profesorii universitari antrenează o hemoragie a valorilor prin (migrarea efectivă a foarte mulţi profesori, care nu vor accepta ca soarta lor să depindă de deciziile a tot felul de amatori ajunşi universitari sau politruci mascaţi). A forţa pensionarea profesorilor universitari de înaltă performanţă la 65 de ani, fără a lua în seamă opera şi valoarea efectivă a fiecăruia, va priva instituţiile româneşti de cea mai calificată parte a specialiştilor. Acest tip de presiune are multe implicaţii juridice (de pildă doctoranzii pot acţiona în justiţie aplicarea contractelor de studii). O astfel de forţare a mai fost practicată doar de regimurile de dictatură din România (vezi Carol al II-lea, vezi Reforma din 1948, vezi ultimi ani ai regimului Ceauşescu). Forţarea va afecta grav un sistem aflat în criză de specialişti, al căror efectiv real este sub nevoile existente. Expansiunea necesară în vederea depăşirii unor decalaje istorice presupune păstrarea şi nu îndepărtarea personalităţilor consacrate printr-o operă relevantă. Forţarea amintită este în evidentă contradicţie cu tendinţa generală în sistemele avansate din ţările europene (Germania, Italia etc.) şi cu soluţiile practicate de SUA, Canada şi alte ţări, de extindere a perioadei în care experienţa unor generaţii de valoare recunoscută poate fi pusă în folosul asigurării calităţii învăţământului superior.
e) La finanţare se folosesc termeni sonori, fără acoperire, în condiţiile în care, este de aşteptat cǎ Guvernul nu va avea capacitatea de a asigura banii necesari. În preuniversitar se vorbeşte de „finanţare de bază”, „finanţare complementară”, „finanţare suplimentară”, „venituri proprii”, în vreme ce nu se asigură salariile. Acelaşi limbaj se foloseşte în cazul universităţilor, în vreme ce ministerul nu îşi poate acoperi angajamentele minimale. Universităţile funcţionează pe bază de „contract instituţional” cu ministerul, dar acesta blochează posturile didactice! Aşa stând lucrurile, proiectul de lege 2010 pare mai curând o manevră de deturnare a atenţiei cetăţenilor de la gravele consecinţe ale incompetenţei administraţiei ţării.
f) Lipseşte abordarea problemelor veritabile ale învăţământului românesc de azi. În preuniversitar nu se rezolvă nimic dacă nu întărim statutul social al învăţătorului (institutorului) şi profesorului. În universitar, nici o reformă nu reuşeşte autonomia si raspunderea publica a universitatii. Nici un sistem de educaţie nu reuşeşte dacă nu încurajează elevul şi studentul la dezvoltare intelectual-morală. Nici un beneficiar nu va sprijini şcolile, liceele, facultăţile, dacă acestea nu sunt orientate spre inovaţie cognitivă, tehnologică, societală. Învăţământul din România nu se eliberează de tarele care-l împovărează astăzi (politizarea, corupţia, incompetenţa administraţiei, demotivarea) fără a reduce birocratizarea, pe care acest proiect de lege ameninţă să o sporească încă o dată. Cu proiectul educaţiei 2010, în locul unui învăţământ orientat spre inovaţie, România va avea un învăţământ birocratizat, mai birocratizat ca oricând după 1989, pe care caută să îl controleze tot felul de „experţi” de mâna a şaptea şi de politruci anacronici.

Trebuie subliniatǎ necesitatea elaborǎrii unui alt proiect de lege al Educaţiei – de cǎtre persoane cu înaltǎ competenţǎ – şi care sǎ ţinǎ seama de interesul public.
Moţiunea pe care v-am prezentat-o astǎzi se doreşte a fi, înainte de orice, un apel la trezirea conştiinţei întregii clase politice, datǎ fiind importanţa uriaşǎ pe care o nouǎ lege a Educaţiei o va avea pentru generaţiile viitoare. Pentru cǎ o Românie competitivǎ într-un sistem european nu poate fi conceputǎ fǎrǎ un învǎţǎmânt modern."